Mihai Eminescu, poetul inspirat de tei

Lansează în 1883

„Luceafărul”, adică un text poetic romantic

Fiind cel mai lung poem de dragoste din lume, practic

Se inspiră din basmul “Fata în grădina de aur”

Și din filosofia lui Platon și Schopenhauer

Se inspiră, mai ales, din propria experiență

Și are motive mitologice din abudență

Se remarcă simbioza structurilor epice

Cu cele lirice și dramatice

E o sinteză de principii estetice, deci e

Un poem filosofic ca și spеcie

“Luceafărul”, o operă unică într-un milеniu...

Tema este condiția omului de geniu:

Incompatibilitatea între relativ și absolut

Și-n formula epică naratorul e demiurg

Adică este omniprezent și omniscient

Narațiunea-i la persoana a treia, imperfect și prezent

În formula lirică avem lirica măștilor lui

Fiecare mască e o dimensiune a geniului

Fata de împărat e simbolul aspirației spre ideal

Iar Luceafărul este simbolul geniului. Clar?

Hyperion e simbolul dimensiunii mitice

Cătălina e simbolul dimensiunii telurice

Cătălin e simbolul lui Cupidon în marea scenă

Iar demiurgul reprezintă conștiința supremă

Formula dramatică e nu e ca cea lirică

Deoarece dialogul e de natură onirică...

Și protagoniștii lui sunt din lumi distincte. Clar?

Din spațiul terestru și din cel universal

Ca mijloace compoziționale avem alegoria

Că simbolurile-s cele ce alcătuiesc poezia

Și antiteza: înger și demon

Cosmic și teluric, muritor și nemuritor

Iar ca elemente exterioare compoziției

Avem patru tablouri care iau ființă

În visul fetei de împărat

Reprezentând patru straturi ale visului, de fapt

Primul tablou: plasticizarea dimenisunii angelice

Al doilea: cel al dimensiunii demonice

Al treilea: al zborurilor uranice

Și ultimul al experienței erotice

Prozodia e simplă, nu e ciudată

Ritmul e iambic și rima e încrucișată

E o capodoperă romantică printre poeme

O putem numi “sinteza liricii eminesciene”...

Unde geniul e un inadaptat în dezacord cu lumea

Care își găsește ca unică soluție evaziunea

Orice s-ar crede, orice s-ar spune

Geniul există, e un zeu fără nume

Luceafărul e o alegorie romantică

Bazată pe tema geniului în lume. (pe bune!)

E vorba de omul de geniu și de omul comun

Scophenhauer este cel ce descrie aceste lumi

În filosofia lui

Care l-a influențat pe Eminescu și, implicit, opera poetului

Geniu însingurat, geniu nefericit

Condiția de a fi mereu neîmplinit

Geniul aspiră la cunoaștere și își poate depăși condiția și sfera

Și se manifestă diferit

S-ar sacrifica pentru un ideal

Traiectroia sa nu-i catre banal

Pe când, omul comun este insctinctual

Subiectiv, sociabil, doar ca incapa-

-bil de-a-și depăși condiția

Are voința de-a trăi și dorința

De-a fi fericit... și asta e bine

Ierarhia e de la geniu la multime

A fi geniu e un oximoron

Geniul n-are moarte, nici noroc

E înălțat prin suferință la nemurire

Comunicarea prin iubire, Hyperion

E imposibilă! Latura sensibilă

A lumii tale cu-a lor e incompatibilă

De-aia geniul se ascunde, pune-n față scutul

Contemplând lumea-n dialectica relativului cu-absolutul

“Traind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”