[Strofa 1: Releveu]

Cunoșteam un Mircea: îi plăcea să fie singur

Își punea o mie de întrebări, dar ea mergea la sigur

Măcinat de paranoia, lua viața la întâmplare

Se ferea de droguri, fiindcă îi plăceau prea tare

Scria după dictarea inimii, când înfloreau castanii

Când alții, preocupați să numere banii, uitau să-și numere anii

Îi vedea pe toți, se șlefuiau spre strălucire

Și ajungeau curând la colț, își luau avant spre prăbușire

Stătea treaz cu nopțile, visa urât cu zilele

Ochii еi îl înmuiau, când i se dilatau pupile

Ramânea singur pе scenă, când tuturor le cădea masca

Dar cel mai trist e că știa că o să se întâmple asta

De mic, voia lumina în mijlocul tenebrelor

Simțea vântul toamnelor, în măduva vertebrelor

Țintea la subiect, de dragul verbelor

Când rămâneau doar gâștele, în lacul lebedelor

Trăia în scrierele proprii, scrise din ce trăia

Sorții loveau de fiecare dată, stricand ce repara

Își merita soarta, era împăcat cu gândul

Cu capul în nori, se bucura când atingea pământul

S-a pălit cu pelin, în zile de teste

Dar s-a călit cu Călin, file de poveste

A întâlnit fete celeste, ce au dat de știre prin crește

Că Mircea a fost, o să fie, dar cel mai important e că este

[Strofa 2: C.O.D.]

N-a realizat multe, apoi a înțeles:

Că viața lui e un pariu cu dublu sens

După un vag deceniu, cu zile de geniu

S-a pierdut în nopți, cu ore de mileniu

Scria pedepse, rula foi din coran

Prin fum, discuta cu umbra lui Cioran

Înțepa Divinitatea cu acele de la ceas

I s-a oferit un loc Acolo, dar a spus pas

Izolat de ce vedeți, vedea ce nu credea

Ce rost are arma, atunci când ești prada?

Dar nu s-a predat, ca adevăru-n școli

Adormea pe note, cu acord de la viori

Se trezea-n cor, avea loc în primul rând

Fiind afon, s-a făcut de ras interpretând

Stătea pe gânduri, în propriul cal troian

Făcând prima mișcare, pe note de pian

Mulți i-au spus să renunțe, le-a dat dreptate

A renunțat la ei, și a mers mai departe

Conștient de riscuri, modela orice peniță

Fără rezerve urmate, ca pașii în conștiință

S-a ajuns, dar i-a luat mult să se prindă

Pe fiecare perete, desena câte o oglindă

Îl vedeam lunar, în serile cu lună plină

L-am strigat mereu, dar n-a vrut să vină

Cine-i de vină?