[Pagina 1]

La început mi-a spus că-i pare rău nespus

Că din vina lui am ajuns ce sunt acum

Un gunoi perfect, dar nereciclabil

Imi e dor de forma mea, azi sunt defect

Mi-a mărturisit că-s înțelept și am râs

Vorbesc cu mine până noaptea se așterne

In ea toți demonii mei prind maximă putere

Mă trag pe sfoară, ăsta da haz copilăresc

Ocolesc priviri, din vina lor s-au înmulțit

Privirea mi se schimbă când au controlul

Se îngână reciproc. Niciunul nu m-a lămurit

De ce sunt jucăria lor, și care-i scopul

Până persoane din afară m-au rănit voit

Ei s-au aprins, unul imi coase rănile, acum

Altul vindecă migrene, pe un ton șoptit

Tu ești prietenul nostru. Regret că ai murit

[Punte 1]

Nu lăsa capul plecat în fața nimănui

Nimeni n-o să te ajute, încearcă să înțelegi

Că ești fiul nostru, spune pas somnului

Toți suntem orfani, din vina Domnului

Nu lăsa capul plecat în fața nimănui

Nimeni n-o să te ajute, încearcă să înțelegi

Că ești fiul nostru, spune pas somnului

Toți suntem orfani, din vina Domnului

[Pagina 2]

Șterge, scrie, uită cine ai fost

E momentul să realizezi că nu are rost

Scuzele indică falsul. Încearcă să te aduni

Pe drumul neputinței toți primim cununi

Ți-ai dorit să vezi lumea de sus? Bucură-te

Taci acum, semenii plâng din vina ta

Sângele se scurge așa frumos când vine apa

Visezi îmbrățișări sociale? Atunci aruncă-te

Pe riscul unui handicap primit la naștere

Cei din jur se bucură. Unul singur plânge

Acela ești tu. Realizăm fără cunoaștere

C-am tras atât însetați si nimic nu curge

Cine a scris opera chinului râde mulțumit

Sunt personajul principal, tu dă de veste

Zilele-s pagini, aș vrea să fi glumit

Am aflat că la final nu mai exiști in poveste

[Pagina 3]

De ce nu pleci? Ți-am greșit de atâtea ori

Calci pe nervii mei cântând ca îngerii pe nori

N-am datorii față de tine, am plătit cu viața

Ți-am dat zile înzecit. Acum taie chitanța

Vrei balanță-ntre vis și coșmar?

Declar că n-am să mai dorm, somnul e precar

Măcar pe tot in subconștient rămâi departe

Privirea ta ce îți spune că ai dreptate

Între două flori, un copil plânge mereu

In leagănul imaginației uitat de Dumnezeu

Nu știe sa vorbească, nu știe să zâmbească

Are aripile cusute, abia poate să privească

Omenirea… Singur de-o eternitate

Te duci spre el, îți face semn să pleci departe

In scurt timp moare. Care-i scopul?

Mi-a luat gândul. Parcă-i țin locul

[Punte 2]

Nu-nțeleg, am ajuns captiv intre oase

Cușca mă slăbește, cineva îmi coase

Palmele de ochi, buzele strânse-n eternitate

Nu pot a mă opune, ființa mi se zbate

Nu-nțeleg, am ajuns captiv intre oase

Cușca mă slăbește, cineva îmi coase

Palmele de ochi, buzele strânse-n eternitate

Nu pot a mă opune, ființa mi se zbate

[Pagina 4]

Mi-am croșetat tristețea, ce frumos îți stă

Haina mult dorita, amintire perpetuă

Un bătrân și a pus tot echilibru-n vânt

Acum stă în frig, așa de fericit, plângând

Dormea în fața unei porți cu ideea

Că din cauza sclipirii a schimbat cheia

A devenit copilul ninsorilor târzii

O altă noapte a trecut fără ca tu să știi

Că așteptarea frigului doare ca uitarea

Cum poți ierta când te adoptă abandonarea?

Mă întreb mereu, axioma însângerată

Dona ore, singurătatea-i era amantă

Ieri l-a părăsit și ea… Un nou asfințit

Scria în lacrimi înghețate: iar am greșit

Nu avea pe cine să urască, adoarme

Sătul, ca de amintirea ce-i ținea de foame

Toate până într o zi, când s-a sfârșit

Mormânt in fata acelei porți, doamnă?

Asta-i povestea unui nimeni de tine uitat

De atunci ninge asa frumos, Iarnă orfană

[Pagina 5]

Ultima, da? Hai

Voiam să rămân, însă am fost obligat

Să pun în bagajul minții un stilou decedat

A fost amicul meu tăcut, deși spunea multe

In modul lui de-a prezenta drame pe hârtie

Nu știu atât de clar cu a lui peniță

Scria caligrafic ce mă apăsa pe conștiință

Stătea lângă inimă, vedea ființe cum plecau

Stări el anima, lacrimi de cerneală curgeau

Nu l-am putut împrumuta la nimeni, din păcate

Punea cantitate în calitate, realizez

Că-și scria testamentul din ale mele fapte

Am devenit biletul lui de adio, nu aberez

Destinatarul de pe spate mă urăște

Mi-l amintesc așa de trist, însă mă privește

I-am dat cuvântul meu. A refuzat, zicând:

Sper să mă iei cu tine până în mormânt

Hai și ultimul refren:

[Punte 3]

Finalul fără sfârșit taie în carne vie

A fost blestemul meu așternut pe hârtie

Croșetat din pene într-o călimară pustie

Uneori pasărea se-ntoarce în colivie

Finalul fără sfârșit taie în carne vie

A fost blestemul meu așternut pe hârtie

Croșetat din pene într-o călimară pustie

Uneori pasărea se-ntoarce în colivie

[Final]

Mhm… Poți să lupți pentru ce e al tău, sau să mori pentru nimic… e fix același lucru. Cred că-s retardat si asta mă face fericit. Cu cât aspir la viitor, cu atât adun mizeria prezentului. Nu-i normal. Ceva din mine a murit după ultimul mesaj. E sevrajul de a-ți ridica o lume proprie în care ești prinț și cerșetor. Regele va cădea curând. Nu știu. Simt vibrații pozitive când corpul îmi levitează intr-un univers în care te naști, plângă și sfârșești mut. Hai, râde acum, filozofule. Materia mea e însăși antimateria. Rugăciuni păgâne pe o linie melodică desenată perfect după nicovala unui artist cu mâinile ruginite. Și a uitat de mult bătăile. Fericirea se ascunde după o siluetă feminină ce iese la vedere doar când unele urcă pe scara Celsius. Dar tu cât nisip mai ai? Înțelegi ce vor alții sa înțelegi? Nici nu-ți dai seama cât de mizerabil. Caută în cenușa calendarul din trecut, păsări cu aripi de foc culeg seceta. Arhitecții lumii noi, nu? Am spirit de seceră. Dacă nu știi cine ești, întreabă-te pe tine. Sigur o să găsești răspunsul pe care nu-l căutai. Realizarea singurătății. Cât de multe-ți poate aduce? Vocile celor dragi nu te lasă să-ți auzi gândul. Omul e incomplet, dar nu pe jumătate. Uneori e bine să împarți din ce-i al tău. Citește sau ascultă primele două rânduri. Profesorii mi-au limitat inteligența. 18 ani legați de fier, hârtie și lemn. Rezultatul zero. Înmulțește asta cu cine ești? Rezultă noi toți. Nu simt nimic divin ca piroanele din membrele lui Hristos. Uite exemplu de sacrificiu fără rost. Doar cei ce au atins perfecțiunea inteligenței se pot sinucide, lăsând la o parte lesa. Eu ating apogeul vidului, însă uneori am sclipiri de inteligență și tare mi-e teamă că acele sclipiri vor pune monopol pe gândirea mea de om plictisit. Dar iar ai înțeles greșit… Revin la cuvântul retardat, de data asta la figurat. Urăsc copilăria ca un pedofil ce îl are pe “vino încoa”. Sună ciudat. Repet, nu e vina mea. Eu doar pun pe foaie ce simțul îmi așterne pe retină, trage un fum și așteaptă pe șină, succesul să vină. Asta înseamnă maturizare. Urăște realismul ca psihologii. Suntem bolnavi cu toții. Ieși din carantină dacă te-ai acceptat. Cu ce te-ai ales de fapt? M-ai desenat așa frumos pe interior, Jur! Limite depășite de parcă-mi ies din contur. Am realizat că n-am nicio realizare, în clipa-n care voiam să-mi cer scuze și oglinda mi-a întors spatele. Mulțumesc pentru tot. Mda