[Versuri „Capcanele timpului”]

[Strofă]

Nu-mi amintesc precis de unde provin

Sau ce proces m-a făcut să devin

Ce sunt, dar cred că-n viața anterioară, am fost un budist yogin

Dependent de pizdă, vin, Bixtonim și Psilocibin

Nu mă pot bucura, deci de-un trecut, curat, în prezent

Sunt un spirit torturat, de-un blestem

Un scriitor frustrat, evident

De conturul tot mai clar, al unui viitor furat de sistem

Încă-mi amintesc, de parcă s-ar fi-ntâmplat ieri

Eram cel mai fericit puști din cartier

Dar multe le-am dus la extrem

Și eu doar încercam, în fel și chip, să le duc la un alt nivel

De mic, vroiam să știu: în ce ocean se varsă Styxul?

Vroiam să știu: de unde până unde ține Abisul?

Și nu țineam cu tot dinadinsul

Dar am aflat că tre' să treci prin Iad, s-ajungi să-nțelegi Paradisul

Mi-amintesc de prieteni: cei cu care-am crescut eu

Cei cu care beam vodkă-n drum spre Kromm Studio

Cât şi de-aceia care pierdeau vara lui '97-n Parcul Tineretului, schimbând casete audio

Înca mi se părea că pot să am totul

Dar plăceri simple dispăreau, și viciile le luau locul

Încă mi se păreau vise-mplinite

Beții cu fise muncite, cârje la pizde tâmpite

Mai târziu, reprize cumplite de kumite

Pe-un beat făcut subit, de VD și Jupiter

Și plus c-am văzut c-am pact cu Lucifer

Sute de nopți albe mi s-au stratificat, pe ficat

Și poate m-am ars de la atâta Jidvei

Căcat ștanțat, ce-am ars cu băieții mei

Cam tripat, că vine Garcea la mine

Panicat că-s harcea-parcea, și-am şi 50 de g de ganja la mine

Diavolul lucra neîncetat, mă tenta repetat, acaparându-mi treptat sufletul

Paralizându-mi de fapt cugetul, schimbându-mi culoarea sângelui, pentru păcatul de a fi înfometat îngerul

Și-s prea multe panici de sirene

Prea mulți prieteni căzând în droguri, și sărind din scheme

Prea multe migrene, prea mult venin prin vene

Și toate astea, de mult prea mult timp, vere

Prea mult stres, nu reușesc să mă fac înțeles

Mai ales că n-am nici un interes

Fumez până-n stadiul în care nu mai gândesc

Nu mai vorbesc, nu mai fac nici un gest, nu mai zâmbesc

Noapte de noapte, rupt de realitate

Vărs Lacrima lui Ovidiu, și ard șmecheri cu AK-47

Mă trezesc cu cafea cu lapte

Și-mi vine greu să cred că se poate să am 26, frate

Și încă stau la marginea Bucureștiului, cu ai mei

Încă riscând ani grei

Și totuși, încă irosind șanse concrete, de a face bani grei

Dar încă păstrând credința, când ceilalți sunt atei

Și se reped cu sentința, ca orice creștin pios

Mi-a plăcut să cred că-s genul religios

Dar am preferat să mă închid într-un cerc vicios

Prestigios de tumultuos; recunosc:

Sunt unu la sută din ce-am vrut, și aș fi putut să fiu

Frate, știu, și poate și pentru că scriu

Noapte de noapte, până foarte târziu

Căutand să fac bani, păstrându-mi spiritul viu (Aha)

Și chiar când reuşesc, succesul îl simt atât de pustiu

Unde greșesc? Nu ştiu

Cred c-am început să omit aparența, tot căutând esența

Și luptând sleit cu dependența

E deja mult timp de când rătăcesc prin religie

În timp ce mulți alții, doar îmi citeau mândri bucăţi din Biblie

Încă pierdut, nesigur

Am sute de cunoșitințe, șii totușii sunt atât de singur

Șii-i cât se poate de toxic

E Iad, mă țin strâns de barele porții, sfidând toanele sorții

Încercând să scap din ghearele morții

Negociind prețul luminii, cu fiarele nopții

Cât de greu pare, tre' să obțin cheia echilibrului

Care mă-nvață să evit capcanele timpului

Tre' să merg mai departe, nu văd alt drum

Șii oricum, e deja târziu să mă-ntorc acum

Am nevoie de spirit, c-aia-mi insuflă forța

Am nevoie de linișite, de-aia-l ascult pe Mozart

De aia-L caut pe Dumnezeu ca un creșitin

De aia cad șii revin, niciodată n-am crezut în destin